Pe bolta dinspre asfinţit,
Un roşu la vedere,
Căci ziua iar a adormit,
În coşul cu nuiele.

Iar vântul bate din trecut,
Spre vremea ce-o să vină,
Căci însăşi ea a adormit,
Sub clar de lună plină.

Şi peste bolta viselor,
Întind covor de stele,
În dreapta ei iar orbitor,
Lucesc cei doi luceferi.

Căci unui mort pe bolta mea,
Pe bolta minţii mele,
Iar celălalt iubirea mea,
Te cheamă-n pas, alene.

Iar totul astăzi e doar vis,
Ce lin coboară-n mare,
Căci astăzi el ce ţi-a promis
A dus spre realizare.

Din marea-ntunecată zare,
El vine înspre tine,
Îţi cere sufletul ce tinde,
La o iubire.

Şi ochii-i ard şi spintecă,
E negru tot în zale,
Căci e un drac ce sfârtecă,
Pe tot ce-i stă în cale.

Tu îl refuzi uşor, gentil,
Iar inima-i atinge.
Se-ntoarce el cum a venit,
Dar sufletul îi plânge.

Trec ore ale nopţii tale,
De dor şi de durere,
Căci suferi azi şi o visare,
Te-ndreaptă către stele.

Te uiţi la el şi îl admiri,
Şi-acesta cade-n Soare,
Iar tu vezi iară răsărind,
Lumină orbitoare.

Din Soarele ce-a strălucit,
El azi devine Soare,
Şi-ti cere-n schimb, ca răsplătit,
O sărutare.

Tu îl refuzi gentil, uşor
Şi-i spui iar să se-ntoarcă,
Acolo unde-a fost menit,
Să strălucească.

El ars de dorul dragostei,
De-amorul tău ce-l dulce,
O lacrimă încetişor,
Îl stinge.

Iar tu rămâi însingurată,
În mână rezemând,
Căci două lumi de s-ar atinge,
S-ating în gând