Visul unei nopţi de vară,
Când priveşti pe geam afară,
Şi te cheamă-n pas alene
Printre Lună, printre stele.

Şi pe lungile troiene,
Se-ntind plapumi reci şi grele,
De te cheamă-n visul ei,
Cântece de mieluşei.

Tu nu vrei şi totuşi vei,
Vei pleca în grup lei.
Te atrage gândul iară,
Patimi dulci, de-odinioară.

Cât e Luna, câte stele,
Tu te-ndepărtezi de ele.
Iară negru-i tot în zare,
Tot nimic în depărtare.

Cântecul oprit se cere
Şi cu glasu-i de durere,
Tu îi simţi gustul de miere,
Azi te-ntâpmină, himere.

Şi te joci avid cu ele,
Uiţi de grai şi de durere
De te-nfingi tu iară-n horă
Uiţi că viaţa-i de o oră.

Şi te-nvârţi în albi iţari,
Peste piept de porţi o ie
Nopţile de nebunie
Ale regilor cei mari.

Bate pasu-n loc, în curte,
Să trezeşti din vieţi trecute;
Cântece de vitejie,
Suflete ce-au fost să fie.

Şi cu Luna, câte stele,
Căte ai tu gânduri grele
Toate-n jocul de himere.
Astăzi sunt doar cântecele.

Bate vânt în iarba verde,
Gândul tău acum se pierde,
Între lacrimi de miresme.
Arde lemn în soba veche.

Te trezeşti dormind tu iară,
Printre clipe de vioară,
Şi priveşti pe geam afară,
Cântec dulce de mioară.

1 Decembrie-nsorit
De azi de dimineaţă.
Căci iarăşi el a răsărit,
Pe haina ta, mireasă.

E drumul lung, şi drept, întins
Şi eu te văd în zare.
Şi însă-şi Soarele s-a stins,
În faţa la o floare.

  Şi pomi, de suflete golite,
Întind covor de frunze.
Căci toate, să, au fost menite,
Te scaldă-n raze ude.

E frig, e rece, îngheţat
De tremură şi bruma.
E totuşi Soare, dar scăldat,
De-i crapă şi lumina.

Nimic pe drumul tău cel lung,
La tine înspre mine.
Nimic din părul tău cărunt.
Nu prevestea ce vine.

Sunt clipe-acum ce ne despart,
Pe noi să fi-mpreună.
Sunt clipele de neiertat
‘nainte de furtună.

De treci prin stânga mea uşor,
Privirea-ntorc, o clipă.
Mă trece-n gând un sfânt fior
Şi inima îmi strigă.

Când dau s-ating, să trec cu mâna
Prin părul tău cărunt.
Mă arde tot şi simt furtuna,
Te-ai descompus în vânt.

Pe umăr picură uşor,
O clipă de mirare,
Zâmbeşte trist un norişor,
În depărtare.

Şi stau mirat şi totuşi ud,
Plouat de lapoviţă.
Şi parcă stancă sunt de-un gând,
La faţa ei, cea tristă.

Frumoasă e şi sfantă e,
Dar tristă-ntotdeauna
Şi azi îi udă buzele,
Cu lacrimi reci, furtuna.

1 Decembrie-ntristat,
De tot şi toate cele.
Se pierde-un Soare-nnourat
În gândurile mele.

Pe bolta dinspre asfinţit,
Un roşu la vedere,
Căci ziua iar a adormit,
În coşul cu nuiele.

Iar vântul bate din trecut,
Spre vremea ce-o să vină,
Căci însăşi ea a adormit,
Sub clar de lună plină.

Şi peste bolta viselor,
Întind covor de stele,
În dreapta ei iar orbitor,
Lucesc cei doi luceferi.

Căci unui mort pe bolta mea,
Pe bolta minţii mele,
Iar celălalt iubirea mea,
Te cheamă-n pas, alene.

Iar totul astăzi e doar vis,
Ce lin coboară-n mare,
Căci astăzi el ce ţi-a promis
A dus spre realizare.

Din marea-ntunecată zare,
El vine înspre tine,
Îţi cere sufletul ce tinde,
La o iubire.

Şi ochii-i ard şi spintecă,
E negru tot în zale,
Căci e un drac ce sfârtecă,
Pe tot ce-i stă în cale.

Tu îl refuzi uşor, gentil,
Iar inima-i atinge.
Se-ntoarce el cum a venit,
Dar sufletul îi plânge.

Trec ore ale nopţii tale,
De dor şi de durere,
Căci suferi azi şi o visare,
Te-ndreaptă către stele.

Te uiţi la el şi îl admiri,
Şi-acesta cade-n Soare,
Iar tu vezi iară răsărind,
Lumină orbitoare.

Din Soarele ce-a strălucit,
El azi devine Soare,
Şi-ti cere-n schimb, ca răsplătit,
O sărutare.

Tu îl refuzi gentil, uşor
Şi-i spui iar să se-ntoarcă,
Acolo unde-a fost menit,
Să strălucească.

El ars de dorul dragostei,
De-amorul tău ce-l dulce,
O lacrimă încetişor,
Îl stinge.

Iar tu rămâi însingurată,
În mână rezemând,
Căci două lumi de s-ar atinge,
S-ating în gând

E roşu-aprins, e roşu tare,
E roşu ce s-aprinde,
Al morţii ei covor în zare,
În ton de maroniu se-ntinde.

E moarte-n jur şi crengile,
Sunt moarte împreună,
Şi prevestind iar vieţile,
Ce-or să se frângă.

Şi ea e împietrită, goală,
De tot şi toate părăsită,
Căci iarăşi a trecut o doamnă,
În haina ei cea putrezită.

E alb, cu gri, mai mult e negru
Pe tot ce e în luncă,
E ritualul cel funebru,
Al crengilor ce-ncep, să plângă.

Şi Soarele la asfinţit,
O toamnă luminează,
E negru-aprins, spre roşu-nchis.
Căci viaţa sângerează.

Şi în bătaia vântului,
El ultima despică,
Din crengile pământului,
O frunză ruginită.

Şi ea pluteşte-ncetişor,
Ca nor de fum de moarte,
Atinge-n gând un visător.
Pe spate.

Şi astfel ea se-ntinde-n tot,
Şi toate le cuprinde,
Căci tot ce este a mai fost,
Dacă-ţi aduci aminte.

Ascultă cântec răsărit,
Sub orişicare frunză.
Căci timpul iar a prevestit,
Naturii să se plângă.

Şi iată vântul cel venit,
Pe-a munţilor cărare.
Căci totu-i mort şi ruginit,
În zare.

Şi frunza după frunză cade,
Şi crengile sunt părăsite,
Că tot ce vezi acum e moarte,
Şi sufletele putrezite.

Şi vine-un nor încetişor,
În urmă toată turma,
Căci el acum, proorocit,
Furtuna.

……

Şi astfel mama tot jelind,
Copiii să-şi petreacă
Căci moartea iarăşi a venit,
În treacăt.

……

Sunt şapte stele luminate,
Pe bolta minţii mele.
Şi şapte sfetnice de aur,
În centru El, le cere.

Sunt şapte îngeri zburători,
Păşind în astă lume,
Cuvântul unor muritori,
Ei le vor spune.

Căci Voia Sa îndeplini,
Ei îngerii or face,
Şi-n lume iarăşi Ea va fi,
Divina pace.

Şi glas din templu auzit,
Zicând la şapte îngeri.
"- Duceţi-vă voi pe Pământ.
La ultima mirungere."

Şi iată vine cel dintâi,
Şi ţine-n a sa cupă,
Durerea Lui bătută-n cui,
Şi-aruncă-n lume-o bubă.

Şi moartea vine peste tot,
Şi-n lume e duhoare,
În lume mult păcat a fost,
Şi putrezirea-i mare.

Şi-al doilea înger a venit,
Şi a vărsat în mare,
Şi marea de s-a înnegrit.
  Cu orice răsuflare.

Şi marea însăşi a murit,
Şi orice vietate,
Şi cele ce fost-au mit.
Şi gândurile noastre.

Şi-al treilea înger a venit,
Şi-n cupa sa el ţine,
Venin de moarte prevestit,
De prooroci vechime.

Şi a vărsat el cupa sa,
În orişicare râu.
Şi astfel el le-a dat să bea,
Acelaşi sânge viu.

Şi-al patrulea de a venit,
Şi a vărsat în Soare,
Sub arşiţă a rumenit,
Păcate strigătoare.

Şi oamenii toţi L-au hulit,
Pe El în toate cele,
Şi oamenii şi-au suferit,
Păcatele mizere.

Şi-al cincelea fost-a zărit,
Că toarnă a sa cupă,
Peste regatul Bestiei,
Pe moarte să-i aducă.

Se lasă întuneric mort,
Iar oamenii în cuşcă,
Ei sufletul acum şi-l rod,
Apoi pe sine, muşcă.

Şi setea morţii însetate,
De sânge şi de crimă,
Şi-al şaselea îşi varsă a sa,
Cupă de lumină.

Şi Eufratul, râul mare,
Şi apele-i secate,
Şi gâtul arde tuturor,
De moarte.

Astfel trei duhuri au ieşit,
Din putrezitele cadavre.
Şi astfel ele au murit,
Împăraţii grozave.

Şi când al şaptelea venit,
Îşi varsă cupa-n stele.
Din templul cerului vestit.
Cunvintele-I sunt miere.

Şi "S-a făcut" s-aude-n zare
Şi-n orişicare lume
Şi zbiară gânduri de durere,
De falnica minune.

Pornit-au fulgere din zare.
Cutremur mare-a fost,
Şi ultima ta rugăciune,
Acum e de prisos.

Cetatea mare se rupe-n trei
Şi Babilonul cade,
Căci ea va lua cupa mâniei,
Şi bicele pe spate.

Şi cerurile când se deschid,
Un Înger vine iară,
Lumina sa va doborâ,
Întunecata fiară.

Căci moarte-a fost, şi moarte e.
Şi moare şi lumina.
Căci multe-au fost păcatele.
Şi-a omului e vina.

Pe frunze raze reflectau,
Oglinda minţii mele.
Şi-n inimă îţi căutau,
Să-ţi spună gânduri grele.

În luminiş de aluniş.
Pe bancă-n parc stăteai.
Cu dulcii ochii tăi închişi.
Visai la, nemurire.

Aveai o carte-n mâna stângă.
Ce-o deschideai uşor.
Şi paginile-ncep să plângă.
De patima, cuvintelor.

Foaia o iei şi-uşor o-ntinzi.
De praf o scapi tu iară.
Şi marginea de o atingi,
Te laşi cuprins de vrajă.

Te duc în universul neatins,
De raze de lumină.
Căci mult ai fost tu aşteptat,
De mica ta idilă.

Te pierzi în versuri, trecător
El timpul te petrece
Te pierzi în clipe de amor
În inima-ţi ta, rece.

Cuvinte sar, se zbenguie.
În mintea ta nebună.
Bat în peretele cuiele,
S-atârn iar o cunună.

……

Şi bate-un vânt încetişor,
Din transă te trezeşti.
Simţi pe spinare un fior.
Când realizezi.

Şi vino iară pe furiş,
Pe bancă-n parc, pe dreapta.
La umbra rece de-aluniş,
Ţi-oi lumina iar, viaţa.

Un vers ce mă străbate-n gând,
De dor, de dragoste cântând,
Ce caută-n aroma vieţii,
Amorul tinereţii.

Şi trec şi zile efemere,
Şi toate clipele-s mistere.
A noastră dragoste de-apoi?
Va fi cu noi?

Te-ntreb eu astăzi din smerie,
Prin lacrimi dulci de feerie.
Vei fi tu iarăşi patima,
Din inima-mi?

Şi timpul trecător va trece.
Şi clipele de tinereţe.
Voi rezista iubirea mea?
În lipsa ta?

Sunt întrebări fără răspuns,
Adâncul sufletului plâns.
Iubeşte-mă de vei pleca,
În seara asta.

……

Ai săruta doi ochi ce plâng?
De dor, de dragoste, de suflet frânt?
În inima-mi de tinichea,
E sufletul şi patima.

Şi lacrimi-n râuri uşor curg,
În fiecare seară la amurg.
Şi Luna martoră mi-e ea,
Că sfântă îmi e dragostea.

Ai săruta un suflet mort?
Cu buzele-ţi fire de tort.
Ai săruta un mort mergând?
În taina, dragoste, el căutând.

Şi dacă-n taină eu ţi-aş zice,
Cuvinte pline de ferice,
Pe tavă inima ţi-aş da,
Mi-ai fi tu astăzi, patima?