…

“Ce singur sunt, ce-nchis si mort, e oare de mirare?
La poarta vietii mele, cu zeci de mii zavoare,
Nu las nici raza Lunii, oricat mi-ar fi de draga,
Ca negrul tot, din mine, nimeni sa nu il vada.

Si daca-ar fi, o clipa iar, in marea nebunie,
Sa las un suflet gol, ce liber vrea sa fie,
L-as pierde-n veci, si mort, in coltii unui caine,
Si azi de m-ai striga, nu ti-as raspunde maine …

Sunt oare eu de vina, de coltii ascutiti?
De cainele turbat, ce si-a iesit din minti,
De zilele pierdute, la porti de neatins,
De frica de-a nu plange, ce astazi m-a cuprins?

Ce monstrii-s toti, si-n ochi, le ard jaratec,
Si-n ochii lor, arzand, cum te scufunzi, te-nneci,
De dai sa-ntinzi o mana, sa zici o vorba buna,
Ramai si fara vorba, si fara mana-n veci …”

…

Din coltul gurii mele, un zambet slab, rasare,
Se scalda vesel gand, in raze calzi de Soare,
Si foaia mea, e uda, cerneala picurand,
Sa pot sa scriu din capat, un inceput de rand.

Ce rece e, inima mea,
Pe cerul gros, un nor plutea,
Si-n stanga lui, slab clipocea,
In noaptea grea, o mica stea.

“Ce singur sunt si ce anost,
Plutesc in lume fara rost,
Si langa mine stralucea,
Iubirea mea.”

“Ce singura-s in lumea vie,
Pe cer lucesc o vesnicie,
Si langa mine, fin plutea,
Iubirea mea.”

Atat de-aproape, impreuna
Si totusi ne desparte-o zana.
Ca-n basme reci, o zana rea,
Ce nimeni si nimic iubea.

Trecura ani, o vesnicie,
Un nor, tot nor avea sa fie,
O stea, tot stea avea sa fie,
Si insasi dragostea, nu-nvie.

Dar uite, ca s-au inselat,
Din ceru-nalt a picurat,
Un strop de dulce diamant,
Si norul ei, iubitul ei, s-a scuturat.

Ce fulger, tunet si ce ploaie,
Ce curge apa in siroaie,
Si insasi muntii se indoaie,
In fata lui.

Ce negru-i cerul de afara,
Si bate vant, cu gand sa piara,
Ca-n basme reci, o zana rea,
Ce nimeni si nimic iubea.

Pe-un munte aspru, parasit,
De-abia atunci s-a linistit,
Ca-ntr-un final, prea fericit,
Pe-o stanca grea, pe zana rea, el a gasit.

Si uite stau ei amandoi,
Si nimeni nu vrea taraboi,
Dar arde-acolo undeva,
O mica stea.

Si fulgere incep sa ploua,
O stanc-a fost, acum sunt doua,
De sus in jos, cu drag privea,
Cum lor le moare, zana rea.

Cu fortele ce i-au ramas,
La cer a ridicat un glas:
“Pe drumul meu, fara popas
Caci doar o stea, mi-a mai rămas.”

Si uite-l pleaca pana-n zori,
La brat avand un camp de flori,
Pe lumi calatoreste-n zor,
Acum e zeu, nemuritor.

Si chiar de veacul meu s-a stins,
Pe cer puternic s-a aprins,
Si arde-ngrozitor de tare,
Ca-n noaptea grea, o lumanare.

Pe-o brazul ei s-a strecurat,
Din cer acelasi drum urmat,
Pe frunte fin m-a picurat,
Un strop de dulce diamant.

…

“Cand dau copiii sa se culce,
Oricat e basmul lor de dulce
Tu nu uita, ca-n lumea ta,
Ai doar o stea.”