Cantece zdrobite, de-a ta singuratate,
Noptile-nchegate de lacrimi dulci ce curg,
Pe-obraz, barbie si in eternitate,
Se scurg cum bate ploaia, in fiecare amurg.

Privind un clar de geam, udat doar pe o parte,
Ma-nchid in mine, sufar si tac zacand,
Doar tu de m-ai deschide, ca pe o veche carte,
De m-ai putea citii, acuma si oricand.

Prin randuri, ganduri si versuri si mai grele,
Tu ai citii nesigur, dar ai citii incet,
Si cum furis privesti, ca-n geam printre zabrele,
In simplitatea lor, ai vede ce cuget.

Si rasfoind la pagini, din cartea vietii mele,
Cu fiecare foaie, o zi ce o traiesc,
Si-ntruna dintre pagini, cu litere prea grele,
Un singur nume-al tau, prea mult il pomenesc.

Si de nu-ti vine-a crede, intorci grabita foaia,
Si-n repezeala ta, pe primul rand citesti:
“… iar dragostea ne fie, precum este si ploaia,
revine in putere, cand prea putin te-astepti …”

Batand pamant cu sapa, pe frunte-mi curge apa,
Un Soare-n spate, aprig, ma culca la pamant,
Si-n ochii mei tarana, incet imi roade viata,
Un cuc, in pom, se plange, de-al sau amarnic cant …

Ma uit in jur si-n zare, ma uit si-n departare,
Si-astept cu nerabdare, un suflu cald de om,
Din via mea de vita, in dulcea-i despicare,
Nimic nu vine-n deal, iar cucul tot e-n pom.

Crezand singuratatea, ca ma pazeste tare,
M-aplec sa iau o piatra si o azvarl spre cer,
Si cucul speriat, ce a-nceput sa zboare,
In zbor m-a blesemat, cu vorbe ca de fier …

“Oi fi eu cucul singur, in lume si in zare,
Dar tu mai singur esti ca mine pe pamant …
Caci cate neamuri ai, niciunul nu apare,
Sa-ti tina lumanare, la ceasul mortii bland …

Atatia oameni, sunteti, atatea animale,
Nimic nu va separa, de brutele ca noi,
Cand noua n-este foame, noi cautam mancare,
Dar voi de-atata foame, va veti manca-ntre-voi …”

Un cuc dispare-n zare, o luna-ncet rasare,
Iar sapa mea e-nfipta, tot in acest pamant,
Oriunde-as fii in lume, pe-a vietii grea carare,
Un lucru sa nu uit, un cuc si tristu-i cant …

Secunde cad, minute-n ghem si ora-ncet mai trece,
Si-atata lacrima din mine, nu vrea ca ea sa plece.
Statand in coltul meu cel stramt, ma uit pe geam afara
Si vad doar umbre, ce dansand, incep incet sa doara …

Un soare aprig bate-n geam si imi strabate casa,
Si-n coltul ce-mi este opus, ii lumineaza fata.
Un corp de fata, ingeresc, ca lacrima de ploaie,
Cu chipul ei, dumnezeiesc, cu parul in siroaie …

Uitandu-se la un perete, atat de alb, ca varul,
Privirea ei, la mine-o-ntoarce. Ce dulce-i e amarul …
In ochii ei, curaj sa n-am, sa o privesc la tinta,
Cuvintele sa le stalcesc, iar limba mea sa minta.

Ce ard, sticlesc, si-n ochii ei, un rau rapid ce curge,
Un murmur de cuvinte orb, ca mirul cald, ma unge …
Si intre noi, beton incins, ce crapa sub picioare,
Un fir de iarba prapadit, de sub pamant rasare.

In ea si-n mine, bate-un ceas, oprit la nemurire,
Cum vesnicia unui veac, s-a scurs intr-o traire.
Si ritmul ei mult prea perfect, rimand poet in mine,
Simtind cum sange-nfierbantat, vroind sa sara-n rime …

Curaj sa n-am, sa o privesc, asa cum e, intreaga,
Pe un perete alaturat, ii joaca umbra draga.
Conturul ei, parca-ncrustat, in varul din perete,
Ca negru pe-alb, atat de clar, sarutul unei fete …

Si neavand ce sa privesc, in camera mea goala,
In ochii mei ma atintesc, cu riscul sa ma doara.
Desi razboi, nu e-ntre noi, distanta e prea mare,
Caci tot ce-ar fi, sa facem noi, cuvintele sa zboare …

Si-n zborul lor, intortocheat, din colt in colt opus,
Un drum prea lung, ni l-au scurtat, ‘n-ainte de apus.
Afara, luminite zbor si greieri canta toamna,
In centru noi ne-am intalnit si-n mana ii tin palma …