Unde esti tu timp pierdut? Atat de van ce te-am vandut,
Pe niste ochi atat de-albastri, pe niste buze roz de sange,
Atata de greu, sufletu-mi plange, atat de-ncet si de tacut,
Si mor secundele infipte in ceasul nostru, cel pierdut …

Atata ura, neinvinsa, atat de putred, pe din dos,
Si gandul dragostei imi este, de timp trecut, atat de ros …
Atat de vesteda e clipa, momentul parca-i un mister,
Ecou pierdut de tinerete, ca roua-n lacul de eter …

Unde esti tu suflet oare? Cu iubirea-ti care doare,
Si cu-n vis, dragoste oarba, ce prea repede iti moare,
Ce ma faci sa simt durerea si placerea ta nebuna,
Cand sarut vreo doua buze, sub adancul clar de luna …

Ce-si rasfrange-a-sa lumina, pe un lac, adanc eter,
Ce reflecta-ni noi acuma, patima celor din cer,
Ce cazuti ‘n-acest pamant, s-au iubit c-un legamant,
Si-au jurat iubirii-n viata, sa le fie scopul sfant …

Iara eu, privind un joc, de lumini pe alba balta,
Vad lumina cum se joaca, tot cu ei, atat de calda,
Si pe mine m-ocoleste, nimerind parca nu vrea,
Tot crezand c-a-mea tristete, e sa spun poveste-asa …

O poveste mult prea trista, ‘celora ce nu iubesc,
Celor ce crezand ca-n viata, altfel simt ei ca traiesc,
Ia aminte, tu copile, ca se moare, nu de boala, nu de chin,
Ci de lipsa unor buze si de-al dragostei … venin …

Dac-as putea sa dorm o-ntreaga viata, ar fi bine,
Decat sa constientizez, adevarul din mine,
Cu fiecare zi, si fiecare clipa, adanc ce se-nfiripa,
Privirea ta-i fantoma, si poza-ngalbenita …

Secundele se scurg, izvor de versuri goale,
Momentelor ce-au fost atat de dulci-amare,
Iar mintea mea-i blocata, doar intr-un singur loc,
Iar sufletul in mine, din scrum el se facuse, foc …

De ce-s nebun, crezand, ca viata se intoarce,
Sa cred ca funia, o pot baga in ace,
Acele ace, multe, infipte intre noi,
Acele dulce rani, ce le traiesti in doi …

De cand incerc sa-ntorc clepsidra de destin,
De-atata timp cat sufar, atat de mult de chin,
Si chiar de as intoarce-o, sa dau timpu-napoi,
Nisipul tot se scurge si parca mai vioi …

Lipsit si de speranta, lipsit si de rabdare,
Tu strigi in al tau suflet si nu aud chemare,
Nu stiu pe-obrazul meu, a ta dulce graire,
Si nici adancul meu, a ta dulce simtire …

Of Doamne, de-as putea, o viata ca sa dorm,
Iar viata mea sa fie, un vis prea scurt din somn,
Sa nu existe ura, nici dragoste pierduta,
Durere mea din suflet, sa fie iarasi muta …

Cutreumura-te mare si plangi atat de tare,
Incat albastra-ti apa, o spuma de-alb va fi,
De inimi inrobite, de patimi amagite,
Pe care tu le seci, in fiecare zi …

Cutremura pamant si munti si tot ce e in zare,
Si uda iar pamant, uscat de sub picioare,
Izvor de albe lacrimi, un rau, potop, se scurge lin la vale,
Iar gandu-mi este trist, la dulcea ei chemare.

Sa sorb din apa-i chioara, visand odinioara,
Atatea clipe dulci, cu cine-am petrecut,
Un vis frumos, un cantec, acordul de vioara,
La gandul tau, iubire, chiar si pamantu-i mut …

Se sparg prea albe valuri, de stanci prea ascutite,
Ca visurile dragi, de care m-am temut,
De coltii sansei reci, prea mult nefericite,
Sa scap ce m-am batut, dar insa n-am putut.

Sortit o lume-ntreaga, sa o strabat doar singur,
La stanga nu-i nimic, la dreapta nici atat,
In gandul meu se naste, adancul acru murmur,
Al timpului prea lung, ce-n tine l-am pierdut …

Nu are rost sa scriu, nici pagini sa insir,
Cuvinte sa le-nnod, povesti sa tot desir,
Atata timp cat gol, chiar propriul gand imi este,
Iar mintea mea traieste, adanca sa tristete.

De ce sunt versuri triste? De ce o amagire?
Cu rime imperfecte, ca propria mea fire,
Cu versuri spalacite, de-un suflet fara rost,
Ce-si duce a sa viata, pe un destin anost.

Privind un ceas cum bate, contrar inimii mele,
E doar un ceas ce-n lume, arunca sagetele,
Ce-n inima de te lovesc si-adanc de iti indica,
A cat-a ora e, de cand e parasita …

Si uite-un ceas cum bate, adanc spre miaza-noapte,
Ecourile lui, acuma sunt doar soapte,
Iar arcul lui a tras, atat de sangeros,
O ultima sageata, in cel fara de rost …