Cred ca am devenit ironic cu propria persoana la un moment dat. Scriam ca sper sa imi revin dupa accidentul de ieri. Paaaai, am doua vesti, una buna, una rea. Naspa ce pot sa zic:

• aia buna: pot sa ma misc, cat de cat, de colo colo. Pe frigul de afara sau in general pe distante mari nu ma hazardez. Ce e in casa e oky. Mai merg, ma mai tin de chestii, mai stau jos. Mai stau jos de 2 ori. Am incercat sa stau si la calculator. Mai greu. Durerea e constanta cand stau in scaun …
• aia rea: nu simt ca a dat inapoi, dimpotriva. Aleator imi simt ambele picioare ca si cum as avea durerea in oase sau ar fi amortite. N-am chef sa fiu o povara pentru ai mei zilele acestea, asa ca prefer sa tac. O sa-i spun doar daca situatia devine mai grava de atat sau daca amortelile devin mai dese …

Ma enerveaza un lucru. Sunt optimist de fel, insa e cam prima data in viata mea cand mi-a disparut optimismul. Ma uit cu teama la durere. Mi s-a mai intamplat odata, dar atunci n-am cazut din picioare. Iar daca m-as lua dupa vorba populara: 2 au fost cu noroc, a 3-a nu se stie … Ca idee: acum stau si scriu si batai din piciorul drept sa nu-mi amorteasca. Acum o juma de ora faceam acelasi lucru.

Se zice ca buturuga mica rastoarna carul mare. Asa e. O durere mica (buturga) a rasturnat un tip de 110kg (caru’ mare). De 22 de ani cati urmeaza sa fac, n-am cazut niciodata jos fara sa fie o cadere controlata. Ieri nimic. Ieri m-am simtit pentru prima oara in viata mea, slab, patetic, neajutorat. Deh, invatam lectii. Sper doar sa nu se complice magaria … nu am chef de asemenea lucruri, nu acum …

Duminica cica ar tb. (daca pot face asta) sa conduc. Azi e Vineri. Inca nu ma incumet sa cobor jos pe scari sau altceva, iar la ce este in Bucuresti, reactiile in picioare nu le pot avea asa rapide ca sa am siguranta mersului. Nu stiu. Momentan mi-e frica sa ma gandesc la aspectul asta. Intr-adevar: odata urcat nu mai mergi, ci doar stai in scaun, dar mi-e frica de amorteli, iar asta nu e bine …