Te simt fantoma! Unde esti? Incet urechii imi soptesti,
Aud tacerea-n jurul meu. Aud prea dulce glasul tau,
Cuprins de-a tale dulci povesti. Cum ma imbeti, cat ma doresti.
E frig. E rece. Sanul tau. Il simt pe mine, mult prea greu …

Te simt fantoma! Cum ma vrei … In rece brate tu ma iei,
Incet pe spate, ma saruti, ingheata-n loc, puternici muschi,
Iar eu, acuma, sunt de piatra. Un foc prea rosu-n neagra vatra,
Ma uit in el, si sper cumva, in el sa vad figura ta.

Un rosu-n ochi, reflecta iadul, pe muschii mei, sarut de foc,
Te vad uitandu-te la mine. De frica ta, eu ard in loc.
Atat de reci a tale brate, atat de calde sarutari,
Mi-atingi usor cu-n deget gatul, ca dulcele sarut de flori …

Aceeasi mana, lung coboara, pe gat usor, pe pieptul meu,
In mine fierbe-un suflet, aprig. Si eu fantomei, ma simt, zeu.
Pierzand fiinta mea umana, nici forma-mi parca nu ma vrea,
Lasand in urma doar carcasa, prea mult, ce tot, ma-ngreuna.

Pe pieptul meu, eu iti vad mana. Te-astepti acolo sa mai fiu,
De-ai stii iubire … De acuma. Ca tine-s mort. Nu mai sunt viu.
Simtind pe palma-ti ta tacerea, a inimii ce a-ncetat,
In umbra te-ai retras. Tacuta. Nimic nu ai mai cugetat.

De-oftatul tau, vatra se stinge, iar tot ce arde-i al tau par,
Incet, in spate-ti, eu m-apropii. Si-as vrea sa musc opritul mar …
Te sperii?! Nu te speria iubito! Sunt iarasi eu, acelasi zeu,
Iti tin in brate, sanul dulce si-n tine adanc, m-avant mereu …

In neagra noapte-n intuneric, un ceas razbate ne-ncetat,
Ca dansul nostru, ce-i aievea, aceluiasi batran tic-tac …
O luna plina se arata, pe-un cer senin si instelat,
Iar noi cuprinsi in brate stam, de dragoste ce-am insetat …

Clipe curg, incet, alene. Timpul parca a pierdut,
Si-adancit in neagra noapte, alb pamantu. Si tacut.
Viscoleste tot p-afara. Bate crivat prin nameti,
Pomii parca sunt cristale. Scene parca, din povesti.

Eu. Sunt rece-nchis in casa, si privesc un geam spre-afara,
Alb pamantul. Alba-i casa. Iara noaptea e tacuta, surda, muta si prea chioara.
Nevazand in mine albul, ce reflecta in omat,
Tot ce arde-n mine-ntruna si incet ce mult il cumpat …

Arde-un foc in soba-ncinsa, clipa parca-ntepenit,
Ba e frig, ba e caldura. Mult, prea mult, prea ametit.
Nestiind ce sa cuget, nestiind ce sa mai sper,
Tot ridic in sus privirea si privesc prea albul cer …

“Unde esti tu Doamne iara?!” Colo sus printre nameti,
Ce coboara fin, alenea, peste rauri, peste vieti …
Si s-asterne peste lume, peste tot ce-i bun sau nu,
Ca un alb, in veci, de-a pururi, peste tot ce e si fu …

Uite-un fum pe-un cos de casa, ce se pierde slab in vant,
Tot asa te pierd iubire, ca o clipa, ca un gand …
Dar eu sper, pierdut in noapte, tu de nori, sa te lovesti,
Si sa cazi-n a mele brate, ca ‘cei ingeri din povesti …

Lumina-i stinsa. Usa-nchisa. Iar eu sunt orb, de dorul tau,
Si simt prezenta ta, fantoma! Te simt prea drag, amorul meu.
O forma desenata-n noapte, un chip, un zambet, un mister,
Atat de palida-ti chemarea, ecou de dragoste-n eter …

M-ating a tale rosii buze, te-ating usor pe coapsa-n jos,
Cuvintele mele-s ude, de-atata chin, de dor si patos.
Si-aceasta clipa, eu as tine-o, in timp blocata pe vecie,
Cand viata ta, doresti sa fie, atat de scurta si de vie …

Iar mana mea, ce tremura, ca acul greu de gramofon,
Scotand atatea voci prea dulci, pe pielea-ti rezonand amor,
Te simt pierduta-n gand departe, te simt prea vasnic, ca traiesti,
Si chiar de soarta ne-ar desparte, eu totusi simt, ca ma iubesti.

Pamantul sub noi, tremura, afara pomii s-au culcat,
Si noaptea asta-i doar a noastra, in noi ce-ncet s-a-nfiripat.
Te tin la piept, te vreau cu mine, te simt batand mult prea vioi,
Si esti a mea si suntem unul si nu mai suntem amandoi …

Chemarea noptii reci, atat de lung rasuna,
Pe drumurile-nalte, pe uliti si poteci,
Si strabatand betoane, prea negrele asfalte,
Un glas, al tau, s-aude, spunandu-mi c-ai sa pleci.

Cutremura pamantul, se-nvolbura izvoare,
Iar brazii ei cei falnici, coboara la pamant,
Cand glasul tau s-aude, cu-a sa dulce valtoare,
Si ma loveste-n suflet, in minte si in gand …

Eu stanca sunt acuma, si neam cu muntii falnici,
Tinzand cu-o crestatura, spre bolta de pe cer,
As vrea sa-ti cant alenea, as vrea sa-ti spun acuma,
Dar gura mi-e-nclestata cu lacat greu de fier.

Cand noaptea vine iara, si sora-ti este Luna,
Si chipul tau prea fraged, ce se reflecta-n ea,
Un lup as vrea sa fiu, urcand pe crestatura …
Durerii, stancii mele. La tine as urla …

Iar vocea mea strabata, paduri, campii si-nvolburate ape,
Urcand pe coama celui mai falnic pisc,
Si strabatand eterul, din asta lume-n alta,
Sa-ti duca tie veste, ca omul tau e trist.

O luna ce apune, un Soare ce rasare,
Un lup batut de soarta, de dor prea haituit,
Iar gandul meu asteapta, ecoul sa rabzata,
Sau glasul tau cel dulce, de m-am indragostit …

Un cub de ciocolata-n mana, ce dulce e. Si-un pic amar,
Cum picura alene clipa, pe alba foaie de stejar.
Incet pe deget se topeste, se-ntine-n jos si tremurand,
De foaia alba se striveste, scriindu-ti tie, dulce gand.

Nici tot ce-i dulce-n lumea asta, nici gust, nici farmec, nici miros,
Iar toate-mi par. Si chiar si viata. Ca n-ar avea un simplu rost.
As vrea, sa cred, in fericire. Dar n-as avea-n ce crede iar,
Cand dragoste e insa siesi, aruncatura unui zar …

Un haos, mult, prea mult, prea dulce. E-atat de acru si amar.
Cand dragostea vrea sa te-nvinga, te-nvinge dur si-atat de clar.
Te lasa gol, chiar sec. Chiar mort. Si totusi speri ca nu e tot,
Cand clipa rece a venit si tu-i ceri vietii, tot ce-a fost.

Iubesti? Esti sigur? Nu prea cred. Te-nseli amarnic eu cuget,
Visezi un gand, o stare acra. Un bocet simplu, un regret.
Crezand ca-n viata toate-s date, asa cum vrei, cum le concepi,
Si-atunci cand soarta ti-e contrara, in inima tu simti, doar tepi.

Un sange, mult, prea mult, se zbate, in vene-ti fierbe, clocoteste,
Si simti un deja’vu p-aci, acelasi chin, acea poveste,
In care dragostea a fost facuta, sa o castigi si sa o pierzi,
Cum pomu-si pierde frunze multe, odata ele ce fost-au verzi …

Simtind c-am fost din nou aici, simtind acelasi chin, durere,
Ma-ntreb in sinea mea, ce-ar fi, sa scap, de-atatea dulci probleme,
Fiind un las, fugind de tot si toate, si acceptand o moarte,
Cu care vietii, oricum i-as fi dator …

Eu tot as vrea in noapte, in soapta, pe tine sa te chem,
Gandind la tot ce-a fost, sperand ca inca vrem,
Dorind sa-mpart cu tine, momentul ce-a trecut,
Si regasind iubirea, usor, ce am pierdut …

In gandul meu se zbat, credinte si idei,
Ca haosul pornit, furiei unor zei,
Venind in siruri, siruri si spumegand de valuri,
Spargandu-se in chin, de-a ratiunii maluri.

Iar apa ei, sarata, oricat ai bea, tot sete,
La fel dragostea ta, cand omul o cerseste.
Cand balansand iubirea, cu-o clipa de scapare,
Compar neimplinirea, cu Iadul ce, nu doare …

O falie zdrobita, de-a valuri ‘nalte coame,
Incet ce se retrage, in san de continent,
Iar eu revin acolo, unde-i atata foame,
De gand si dragoste. De dulce sentiment …

Eu tot as vrea sa cred, ca dragoste exista,
Ca viata, cum e ea, tot merita traita,
Dar nu gasesc motive, ci doar refuz de fier,
Eu tot as vrea atunci, subit de pot, sa pier …

Ma uit pe fluxul de stiri invadat de stiri, evident politice. Ma-ntreb in sinea mea de votant: oare cum e, 5 ani de zile, sa stii ca asupra Romaniei pluteste emblema de “Prostanac”. O fi stiind ea bunicuta de ce … In rest, un indemn ironic “prostanacilor” ce-l vor vota pe prostanac … Votati-l. Doar e presedintele prostanacilor … nu?!

In mine arde-un foc launtric, si simt ca parc-ar fi razboi,
Atat de crud, mult prea mirific, e ce ne leaga pe-amandoi.
Speranta mea, cu mine lupta, atat de vasnic si vioi,
Cand ratiunea se infrupta, gandind la cele ce-au fost zoi …

Nu am cuvinte. Nici condei. Sa scriu, sa spun, sa urlu tare,
Sa zic ce dulci sunt ochii ei. Sa se auda ce ma doare …
Sa povestesc in soapta noptii, povesti copiilor din noi,
Crezand ca scop suprem al vietii, destinului sa umplem foi …

Si uite pixul, cum imi zboara, si mana iute dupa el,
Pe alba foaie, o licoara, albastru-i sufletul de fel …
O dunga, mult, prea mult, prea chioara, se-ntinde-n coltul cel de sus,
Pe foaia alba, o vioara, cantand cu dor, ce am de spus …

“Iubeste draga, doar atuncea, cand dragoste-ti voi oferii,
Si nu lasa sa treaca clipa, cand tot ce-a fost nu va mai fi …”

Si simt c-as vrea, sa plang mereu,
Sa arda-n lacrimi, gandul meu,
Crezand ca-n lumea ce-nconjoara,
Doar dragostea n-avea sa moara …

Si simt c-as vrea sa mor si eu,
De chin, de dor, de suflet greu,
Si-aud surzenia ce-mi canta,
Nimicuri goale, ce-nfierbanta …

Nici ceasul parca nu mai bate,
Si-aici parca nu vine noapte,
Sa treaca inc-o zi de chin,
De-amar si-al dragoste venin.

Era o vreme cand batea,
Din piept sa-mi smulga inima,
De dor si dragoste. A ei.
Invidia celor ce sunt azi zei …

Amarnice atatea clipe,
Incet ce vor sa se-nfiripe,
Acolo d-unde tot rasar,
Patimi dulci, cu gust amar …

E oare astazi cu putinta,
Iubirii sa-i oferi credinta,
Crezand ca-n viata cel ce-i Zeu,
Pe cruce-a scris, al nost’ destin, cu mult prea greu …

Sunt sec de dor. O recunosc,
Atata timp, pierdut cu rost,
Facand doar ceea ce simteam,
Ca-n brate, iarasi, sa te am …

Ma-ntreb, citind, aceste randuri,
Atatea-s vise, idei, ganduri …
Daca cumva, tu ai mai vrea,
Ai fi a mea?

Adancul sufletului meu, i-atat de negru si de greu,
I-atat de acru si avid si-atat de-amar, ticalosit.
Iar eu nu am, nici Dumnezeu, la care sa ma rog mereu,
Sa-mi dea un semn ca sunt iubit, un semn ce tot mi l-am dorit …

Adancul sufletului meu, in clocot fierbe el mereu,
Ca un vulcan neadormit, ca Soarele ce-a rasarit,
In dragostea ce credeam eu,
Ca-nmurgurit …

“Naiv esti tu, copilul meu! Caci dragoste-ti ofer doar eu,
Nestingherit, necontenit. Atunci cand ceri si ti-ai dorit.”

“Eu insa vreau dragostea ei, otrava, falnicule zeu,
S-o sorb in suflet si in gand si amandoi sa fim pamant …”

“Tu copile, esti doar om. Si ea e om. Si sunteti oameni.
Si sunteti bobul de noroc, ce in pamantul negru-l sameni …”

“Atunci nu ar mai fi de zis, decat Pamantului ce-am stins,
Cu lacrimile mele reci, cu mult, prea mult, prea seci,
De suntem prea orbiti de praf, doi bobi in lumea de pacat,
Caci am iubit, ce-a fost odat’ … un gand de dragoste curat …”