La romani e ceva de genul: “Tu faci asta, ca eu-s sefu’ si-asa zic eu.” – fara nici macar o motivare de orice fel. Mi-aduc aminte de experienta Launch 48 – a fost un o experienta meritocratica interesanta. Oamenii s-au asezat pe rolurile lor, functie de experienta.

Evident, Launch 48 este o idee importata din UK. Ne puteam astepta la o alta filosofie, intr-adevar, mai placuta decat cea romaneasca.

De asta munca, in Romania a devenit o rusine si nu o mandrie. S-a format ideea “de ce sa muncesc pe 6 milioane, cand pot sta acasa si freca menta?”. In alte tari, munca, fie ea si prost platita, este munca, pentru ca oamenii care o fac, apreciaza altfel valoarea banului.

Educatia in sensul acesta, in Romania este inexistenta. Oamenii prefera sa astepte sa le pice bani din cer, sa ii invite cineva la munca, sa se roage de ei, sa se tocmeasca pentru un salariu care nu face cat munca lor si sa jecmaneasca daca pot, tot ce pot si sa puna conditii care mai de care mai ciudate.

Sunt perfect de acord cu un om care pune conditii, dar care isi face treaba exemplar. Sunt de acord si cu ce ai spus tu, cu recompensarea si cu stimularea angajatilor. Insa nu toata lumea gandeste asa. Vina este de ambele parti: a angajatorilor, pentru ca strang cureaua unde nu trebuie si a angajatilor pentru ca cer prea mult cand nu e cazul.

Insa situatii fericite sunt putine. Singurul lucru bun, pe care il poti face tu ca antreprenor, este sa iti analizezi mai bine oamenii cu care lucrezi, sa nu faci compromisuri si sa fi obiectiv. Intr-adevar relatiile de rudenie in afaceri sunt mai degraba “bube” decat avantaje.

E o veche zicala care spune: “Frate, frate, da’ branza-i pe bani”. La fel si in afaceri. Scopul il reprezinta venitul, de ambele parti si atata timp cat interesele ambilor sunt respectate si protejate, nu vad in asta decat un pas inainte.

Ce-i drept, in Romania inca se mai invata “sefia” si “rolul muncii in viata omului”. Vad totusi un progres. E departe, dar il vad.